Ozana Kalmuski Zarea

Vals de noiembrie

       În această seară, de toamnă târzie, blândă şi generoasă, la Sala Ateneu este invitată una dintre cele mai dragi familii de muzicieni români. Doi maeştri ce sunt apreciaţi în ţară şi peste tot în lume: dirijorul Ilarion Ionescu Galaţi şi fiul său, violonistul Florin Ionescu – Galaţi.

    Cuceritoare personalitate, redutabil violinist, cu o disciplină pedagogică pe care încă o exersează cu elevi talentaţi – ce vin să se bucure de sfatul său, disciplină care i-a asigurat succesul la orchestră, I. I. Galaţi a studiat muzica de la trei ani şi jumătate. Am putea afirma, fără să greşim, că de vreo 78 de ani muzica îl însoţeşte. Istoria vieţii sale este încărcată de succese, dar şi de şansa de a fi învăţat de la mari maeştri ai artei muzicale, de a fi stat în preajma lor, de a-i fi urmărit “la lucru”. Îmi vin în minte: George Manoliu, Jean Bobescu, George Georgescu, Constantin Silvestri, dar şi cel care i-a fost nu numai profesor ci şi prieten, Emanuel Elenescu. Şi pentru că tot am ajuns aici, la moştenirea pe care i-a oferit-o din punct de vedere artistic lui Florin, căruia i-a fost profesor de vioară, găsesc câteva evenimente cheie din viaţa lor. Florin Ionescu Galaţi s-a născut la Bucureşti în anul 1970. Pentru I. I. Galaţi este un an foarte important  şi în ceea ce priveşte realizarea profesională. Atunci iniţiază ceea ce va deveni emblema muzicală a Braşovului, Festivalul Internaţional de Muzică de cameră.

    Despre reuşitele celor doi, despre colaborările cu alţi mari artişti ai timpului, despre umorul ce pare că acoperă severitatea în ceea ce înseamnă respect absolut pentru această artă, care înainte de toate este o meserie, am putea consemna foarte multe detalii, amintiri ori impresii.

Dar, o să lăsăm să vorbească muzica, arta cărora această familie i s-a dedicat întru totul. Orice  muzică propusă aduce publicul să-i asculte. În această seară, la Ateneu, după uvertura Ascanio în Alba de Wolfgang Amadeus Mozart, ce face parte din opera pastorală KV 111, în două acte, pe un libret de Giuseppe Parini şi a avut prima audiţie în 17 octombrie 1771 la Teatro Regio Ducal din Milano, ne vom bucura de sonurile Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră în re minor, op. 22, creat de Henryk Wieniawski în perioada anilor 1856 – 1862.

Simfonicul se încheie cu celebra Suită de jazz nr. 2, a lui Dmitri Șostakovici, lucrare cu mare succes la public, ce a fost prima oară cântată la Moscova în 28 noiembrie 1938. Uitată o lungă perioadă, este redescoperită de Manashir Yakubov în 1999 şi prezentată un an mai târziu la London Promenade Concert.

Am avut bucuria cîndva de a cânta partea de pian sub bagheta maestrului Galaţi şi cred că versiunea pe care o creează la lucrarea lui Şostakovici,  atât de diferită faţă de simfonii, este una memorabilă. În această seară, la acordeon o să îl ascultaţi pe Ion Drăgoi.