Concert 04/10/2018

ZILELE MUZICII CONTEMPORANE – Ediția 32 – Liviu Dănceanu

Joi, 4 Octombrie,  ora 18:30 – Sala Ateneu.

Orchestra Filarmonicii “Mihail Jora”
Dirijor, OVIDIU BĂLAN (membru fondator al Festivalului ZILELE MUZICII CONTEMPORANE)
Solist: Mircea Marian

program:

Liviu Dănceanu: Nord – Sud op. 179, nr.1
Adrian Iorgulescu: Ipostaze 3 pentru violoncel și orchestră
Ștefan Niculescu: Simfonia a 2a. Opus Dacicum

Ovidiu Bălan

Format în tradiția est-europeană, Ovidiu Bălan deține funcțiile de director onorific și prim-dirijor al Filarmonicii Mihail Jora din Bacău (din 1968), prim-dirijor al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii din Ploiești (din 1995) și director muzical al Orchestrei Simfonice Domenico Cimarosa din Aversa, Italia (din 1996).

Născut în 1942, Ovidiu Bălan a studiat întâi la Liceul de muzică și apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (absolvit summa cum laude în 1968). În 1970 a studiat cu Jean Fournet și Marius Constant în cadrul Cursurilor Internaționale din Școala din Hilversum, Olanda, iar în 1971 a participat la școala de vară a Academiei de Muzică din Nisa, Franța, unde l-a avut profesor pe Fernand Quattrochi. În 1973, Ovidiu Bălan a fost invitat în SUA, unde a studiat cu mari dirijori, alături de orchestre celebre, de la Eugene Ormandy și Orchestra Simfonică din Philadelphia, la Sir Georg Solti și Orchestra Simfonică din Chicago, Zubin Mehta și Orchestra Simfonică din Los Angeles, Aldo Ceccato și Orchestra Simfonică din Detroit, Lorin Mazel și Orchestra Simfonică din Cleveland, Pierre Boulez și Orchestra Simfonică din New York sau Seiji Ozawa și Orchestra Simfonică din Boston.

În 1975, Ovidiu Bălan a câștigat Premiul Asociației de Teatru și Muzică în București, iar în 1979 a primit Premiul Asociației Criticilor de Artă pentru interpretarea Simfoniei a IX-a de Beethoven. În 1982, a fost decorat cu „Meritul Cultural” pentru activitatea artistică, recompensă urmată de Premiul „Maestru al Artelor” în Chișinău, Republica Moldova (1994). A primit și Premiul presei pentru cea mai bogată activitate artistică în Italia, în 2000.

În 1988 a fost invitat să dirijeze 42 de concerte în SUA, alături de Orchestra Simfonică Română din Constanța. În 2001, a  concertat în Statele Unite alături de Filarmonica Mihail Jora din Bacău.

Ovidiu Bălan le predă viitorilor dirijori din 1985 și a dovedit că are talentul de a lucra cu tineri muzicieni pe care îi ghidează și pentru care e un exemplu.

Mircea Marian 

Licențiat în violoncel și absolvent al cursurilor de master ale Universității Naționale de Muzică din București la clasa Prof. Univ. Dr. Marin Cazacu. În prezent este doctorand în cadrul aceleiași instituții, sub îndrumarea Prof. Univ. Dr. Dan Dediu, solist instrumentist al Orchestrei de Cameră Radio a Societății Române de Radiodifuziune, membru al Duo Cello Jaya, 4Cellos, Orchestrei Române de Tineret, al ansamblurilor Violoncellissimo și Profil.
Câștigă numeroase premii precum: premiul I la concursul internațional Liezen-Austria, premiul I și premiul special al concursul internațional Eugen Coca – Chișinău, premiul I la concursul Victor Giuleanu – secția muzică de cameră, premiul II la concursul Drumul spre celebritate, marele premiu la concursul Paul Constantinescu și premiul I la concursul Mihail Jora.
Pe parcursul dezvoltării sale artistice a studiat și a susținut recitaluri alături de muzicieni de prestigiu precum: Marin Cazacu, Jan-Erik Gustaffson, Alexandra Guțu, Frans Helmerson, Diana Ketler, Aage Kvalbein, Fenyo Laszlo, Olsi Leka, Robin Pharo, Răzvan Popovici, Marcin Sieniawski, Răzvan Suma.
Mircea Marian a susținut concerte în calitate de solist alături de orchestrele: Orchestra de Cameră Radio București, Filarmonica de stat Arad, Filarmonica Botoșani, Filarmonica de stat Ion Dumitrescu din Râmnicu Vâlcea, Orchestra de Cameră Focșani, Filarmonica de stat Muntenia din Târgoviște, Orchestra Universitaria a U.N.M.B., Orchestra Universității din Graz-Austria și Filarmonica Oltenia din Craiova.
De asemenea, a realizat înregistrări în cadrul Societății Române de Radiodifuziune, atât în calitate de solist cât și alături de Duo Cello Jaya.
A participat la master class-uri și festivaluri precum: Festivalul Internațional George Enescu, Festivalul Internațional Sergiu Celibidache, Festivalul SoNoRo, SoNoRo Interferențe, Nocturne Baroce, Festivalul Meridian, Festivalul IS Potsdamer Innenstadt, Simn Festival, Festivalul Enescu și muzica lumii.

Liviu DĂNCEANU – fondator al Festivalului ZILELE MUZICII CONTEMPORANE
Compozitor, muzicolog, dirijor, a compus peste 120 de opusuri in genuri muzicale dintre cele mai diverse (opera, simfonie, concert instrumental, muzica de camera, corala, electronica, teatru instrumental, muzica de film, de scena etc). A publicat noua volume de muzicologie: Eseuri implozive alfa, beta si gama, Introducere in epistemologia muzicii, Cartea cu instrumente, Cartea cu dansuri, De 20 de ori ARCHAEUS, Anotimpurile muzicii ( vol.1- Primavara), Estetica muzicala – Un alt fel de manual (in colaborare) Din 1983 este colaborator permanent al revistei „Ateneu”, iar din 2000 si al revistei „Romania literara”. A publicat aproape o mie de cronici, studii, articole, eseuri in legatura cu creatia si interpretarea muzicala. In 1985 a intemeiar Atelierul de muzica contemporana ARCHAEUS cu care a intreprins numeroase turnee europene si americane, participand la prestigioase reuniuni de muzica noua din peste 25 de tari si 200 de orase. Este laureat al mai multor premii nationale si internationale (: Premiul „Studium de Toulouse”, „Antidogma Musica” – Torino, Premiul „George Enescu” al Academiei Romane, de mai multe ori Premiul Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor, Prtemiul Criticii muzicale, Premiul ACIN pentru muzica de film, Premiul SOROS, Premiul Revistei „Actualitatea muzicala” etc). A realizat emisiuni Radio, Tv. Deasemeni, a sustinul conferinte, work-shop-uri, cursuri de specializare la diferite Universitati din Germania (Munchen, Munster), Italia (Torino, Bergamo, Cagliari), SUA (Carbondale, Cleveland), Rusia (Moscova), Spania (Valencia, Alcoi), Franta (Lyon, Dijon) etc.

Liviu DĂNCEANU: Nord-Sud

Totul a pornit de la un paradox semnalat de Soloman Marcus (în Paradigme universale, ed. Paralela 45): ”o insulă este definită drept o porţiune de uscat înconjurată de apă, iar un lac drept o porţiune de apă înconjurată de uscat. Să presupunem că emisfera nordică ar fi formată numai din uscat, iar emisfera sudică numai din apă. În aceste condiţii, este legitim să considerăm emisfera nordică o insulă sau emisfera sudică un lac?” Nordul şi sudul, o ştie toată lumea, constituie puncte nodale, antinomice. Un fel de Ianus pe care Arthur Koestler l-a poreclit holon, pentru a exprima entităţile contradictorii şi care stăpâneşte un sistem cu un comportament deopotrivă de subsistem şi suprasistem. Cu alte cuvinte, este, în acelaşi timp, întreg şi parte conform funcţiei figurilor de tip metonimic, în care clipa trebuie să dea seamă despre eternitate. Există întotdeauna o relevanţă globală a fenomenelor locale, graţie căreia zgomotul de la Polul Nord perturbă liniştea Polului Sud şi invers. De aici metafora fluturelui, în virtutea căreia o schimbare la centru are o influenţă importantă asupra periferiei, reciproca fiind întru totul valabilă. Dar nordul şi sudul nu delimitează în mod radical centrul şi marginea. Unde este centrul unui foc? Dar periferia unei oglinzi? Orice punct al lor îndeplineşte funcţia întregului.
Există, neîndoios, o solidaritate a localului şi globalului, ce sabotează distincţia dintre centru şi periferie. Sigur, cei doi poli tereştri sunt martori ai celor două sensuri aristotelice impuse de cele două spectre ale armonicelor naturale. Polul Sud atrage spectrul ascendent, desemnând un vector de la teluric înspre celest, adică de la materialitate către imaterialitate, iar Polul Nord are certe afinităţi cu spectrul descendent, de la celest spre teluric, deci de la imaterialitate spre materialitate. Nord-Sud nu este, însă, construită pe spectre armonice (doar accidental), ci pe nivele registrice. Sudul este grav, iar nordul acut, ambele fiind leagăne de culturi complementare: savante şi pragmatice, raţionale şi empirice, enclitice şi autotrofe. Cei
doi poli sunt un ogor brăzdat de meridiane, care, fie contondente sau netede, zăgăzuite sau fluide, de pământ sau de apă, de umbră sau de lumină rămân, implacabil, în număr de douăsprezece (primul meridian, Greenwich, să zicem, reluându-se în final, ca-ntr-un fel de reîntoarcere pe meleaguri bătătorite), Toate sunt dispuse în patru alcătuiri paradigmatice înlănţuite printr-o irepetabilă relaţionare: NS – N – N+S – S – NS – N+S – NS – S – N – S – N+S – N – NS. Şi, culmea, ele sunt supuse unui alt paradox: teluric, Polul Sud este înconjurat de ape; acvatic, Polul Nord este împrejmuit de pământ. (Liviu Dănceanu)

Adrian IORGULESCU
compozitor, Presedintele Uniunii Compozitorilor din Romana
Născut pe 6 iulie 1951 în Bucureşti, Adrian IORGULESCU se numără printre acei muzicieni multivalenţi, având parte de o pregătire complexă, în mai multe domenii, ceea ce i-a dat oportunitatea de a activa atât pe plan creativ, cât şi pe cel teoretic, pedagogic sau administrativ. A absolvit cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, urmând ca în 1982 să se perfecţioneze în compoziţie şi muzicologie la Academia „Santa Cecilia” din Roma. În prezent Adrian Iorgulescu este profesor universitar doctor la Universitatea Naţională de Muzică, preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi al Asociaţiei pentru Drepturile de Autor. Este implicat în viaţa culturală românească şi din perspectivă politică, ocupând între anii 2005 şi 2008 funcţia de Ministru al Culturii.
Creaţia sa cuprinde opusuri din toate genurile muzicale, între care menţionăm selectiv: opera Revuluţia, două cantate, cinci simfonii (1975, 1980, 1988, 2013, 2014), lucrări concertante, muzică de film, muzică de cameră, piese simfonice, corale şi lieduri. Adrian Iorgulescu a semnat texte didactice, eseuri, studii în volume sau sub forma unor articole în publicaţii de specialitate. A fost distins cu numeroase premii naţionale şi internaţionale ca Premiul „Dinu Lipatti” (1973), Premiile Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (1979, 1981, 1982, 1987 şi 1989), premiul „George Enescu” al Academiei Române sau premiul de compoziţie al „World Music Celebration” – Louisville (S.U.A.).
Ipostaze III pentru violoncel şi orchestră – compusă în 1978 piesa a făcut obiectul unei ample revizuiri în 2017. În această ultimă variantă este alcătuită din două părţi relativ contrastante, între care se stabilesc multiple corelaţii şi transferuri de idei, de stări, de procedee tehnice. Prima secţiune dezvoltă un material sonor cvasi-unitar aflat într-o continuă dinamizare metamorfotică, derulată între o cadenţă de început şi una de final. Secunda – mai lirică în depănarea sa – are o structură piramidală, urmată de o nouă cadenţă şi de o sinteză concentrată a întregului. De remarcat aici „schisma” intonaţională dintre orchestră, care utilizează pe tronsoane modale întregul cromatic şi violoncel care evoluează numai pe două sunete (fa# şi sol). (Adrian Iorgulescu)
Ștefan NICULESCU

S-a nascut pe 31 iulie 1927, la Moroeni, Dâmbovița si a decedat in 22 ianuarie 2008 la București. Creatia sa se înscrie in zona esteticii arhetipale, bazandu-se pe folclorul românesc și cel oriental – extraeuropean. A fost teoreticianul, dar și practicantul eterofoniei, ca mod de  organizare temporală a fenomenului sonor, individualizând eterofonie în comparație cu celelalte trei categorii sintactice: monodia, omofonia și polifonia.A fost mai bine de patru decenii profesor de compoziție si analiză muzicală la Universitatea Națională de Muzică din București. De asemeni a fost membru titular al Academiei Române, si Doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj. Laureat al Premiului Herder, al Premiului pentru muzicologie al Academiei Franceze, precum și a numeroase distincții internaționale. In anul 1991, fondează la București Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, Aflată in acest an la a 28-a etiție. Compune peste 70 de lucrări in genuri diverse (ansambluri camerale sau simfonice, corale, muzică de operă). Creația sa vede lumina tiparului la Editura Muzicală, Edition Salabert, Ars Viva, Schott Musikverlag, Grueg Musikverlag. Lucrările sale sunt inregistrate la Electrecord, Eratp, Attaca Records etc. A contribuit la întocmirea monografiei George Enescu iar volumul ”Reflecții despre muzică” (I, II) reunește contribuțiile sale teoreticesemnificative.

Simfonia a 2-a – Opus Dacicum (Premiul Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, 1981)
P.A.A.: Timișoara, 29 noiembrie 1980, Filarmonica Banatul, dirijor Remus Georgescu

„În timp ce lucram la simfonia a 2-a, mi-au căzut în mână câteva studii consacrate marelui sancuar din incinta sacră a Sarmizegetusei. Două aspecte m-au izbit la acest străvechi monument:
1. Configurația lui de ansamblu: trei cercuri concentrice de stâlpi și lespezi, reprezentare de tip mandala, simbol al totului sau al sinelui, coincidență a contrariilor;
2. Structura unuia din cercuri: modul de 6+1 piese (6 stâlpi și o lespede), repetat pe circumferință de un număr întreg de ori.
Ambele aspecte – coincidența oppositorum și construcția prin modul – le urmărisem demult în elaborarea simfoniei. Astfel, îmi propusesem să unesc doua posibilități opuse ale gândirii simfonice, de care mă folosisesm oarecum separat înainte:
A. Expunerea discontinuă de idei muzicale;
B. Dezvoltarea (în sensul de transformarea, proliferarea) continuă a materiei sonore.
Cele două posibilități se află alăturate în cele două mari părți, cântate fără întrerupere, ale simfoniei. În prima parte, se expun opt idei constrastante, inclusiv ca mișcare, iar în cea de a doua se proliferează o monodie (auzită mai întâi la contrafagot) în situații neîntrerupt transformate.
Totodată, în prima parte predomină configurații de șase sunete, iar în cea de-a doua, de șapte sau mai exact, de 6+1 sunete (pentru că unul dintre ele se află destinat pedalei sau isonului). În plus, ”modulul” de 6+1 sunete, parcurge întregul cerc al sistemului nostru muzical (temperat). Toate aceste corespondențe cu marele sanctuar circular al Sarmizegetusei, descoperită după ce schițele mele erau încheiate, m-au încredințat despre existența unei permanențe a gândirii până și la intervale de timp atât de considerabile, în domenii sau lumi atât de diferite și în ciuda abisului ce separă mijloacele de exprimare sau formele de manifestare. De aceea, în semn de omagiu adus arhitecților de acum mai bine de 2000 de ani,
i-am pus simfoniei a doua subtitlul de OPUS DACICUM , denumire care cuprinde un termen cu totul familiar muzicianului și care, totodată, este atribuită curent de istorici arhitecturii dacice de la Sarmizegetusa”.
Ștefan Niculescu, Simfonia a doua „Opus Dacicum”, Partitura, Editura muzicală, București, 1982

Nu exista comentarii

Comentariile sunt inchise.