Concert 04/10/2018

ZILELE MUZICII CONTEMPORANE – Editia 32 – Liviu Danceanu

Joi, 4 Octombrie,  ora 18:30 – Sala Ateneu.

Orchestra Filarmonicii “Mihail Jora”
Dirijor, OVIDIU BĂLAN (membru fondator al Festivalului ZILELE MUZICII CONTEMPORANE)
Solsit: Mircea Marian

program:

Liviu Dănceanu: Est-Vest.
Adrian Iorgulescu: Concert pentru violoncel si orchestră.
Ștefan Niculescu: Simfonia a 2a.
Liviu DĂNCEANU – fondator al Festivalului ZILELE MUZICII CONTEMPORANE
Adrian IORGULESCU
compozitor, Presedintele Uniunii Compozitorilor din Romana
Ștefan NICULESCU

Evolutia limbajului muzical niculescian, denota o evolutie care poate fi sistematizata in mai multe etape distincte. In cadrul unei astfel de periodizari, putem vorbi despre o „perioada de tinerete„, in care apar Sonata pentru clarinet si pian alaturi de „Simfonia I”, opusuri de factura postenesciana. Creatiile realizate inca din aceasta perioada sunt puternic ancorate in originalul si bogatul filon al foclorului, trasand astfel reperele viitoarelor orientari ale limbajului componistic niculescian, care se desprind din traditiile scolii nationale romanesti de compozitie. Stefan Niculescu abordeaza o atitudine pe care o putem pune in relatie cu ceea ce spunea Sostakovici despre compozitori, respectiv ca trebuie sa cunoasca tot ceea ce exista in domeniul limbajului muzical si sa poata folosi orice mijloc, atunci cand conceptia artistica o cere. Lucrari de inspiratie seriala, precum Trio pentru vioara, viola si violoncel (compus initial in 1957 si revizuit ulterior, dupa aproape doua decenii, in 1976), cateva parti din „Simfonii pentru 15 solisti” (1963) sau Inventiunile pentru clarinet si pian (1963-65) au constituit oportunitati de insusire a unor tehnici componistice, in speta tehnica serial dodecafonica (plecand de la modelul cunoscutului reprezentant al celei de a doua Scoli vieneze, Anton Webern), tehnica pe care orice compozitor este dator macar sa o cunoasca. Aceste lucrari s-au bucurat de aprecieri din partea criticilor. Iata ce consemna Roman Vlad in Tribuna, in anul 1964: „Am admirat in Simfonii pentru 15 solisti de Stefan Niculescu un deosebit simt al proportiilor si al constructiei, frumusetea cristalina a sonoritatii, libertatea – rezultat al unei intense asimilari a diverselor stiluri contemporane„. Dar ravna in sensul unei perfecte insusiri a acestei scriituri este ilustrata din plin de pasiunea cu care Stefan Niculescu s-a dedicat studiului compozitorilor celei de a doua Scoli vieneze. Rigoarea si logica imanenta acestora, le vom regasi insa si in opusurile de mai tarziu, adevaratele capodopere ale creatiei sale. Lucrarile din aceasta perioada timpurie de creatie prefigureaza parca evolutia ulterioara a limbajului muzical compozitorului. Este cazul „Cantatei I pentru cor de femei si orchestra” (scrisa in anul 1959 si revizuita dupa cinsprezece ani, in 1974) pe versuri de Nina Cassian. Despre aceasta partitura, Stefan Niculescu marturisea ca „ofera germeni pe care i-am dezvoltat in lucrari scrise cu un deceniu mai tarziu. Ma refer, de pilda, la elaborarea unui ethos bine conturat, care sa fundamenteze si totodata sa favorizeze dezvoltarea scriiturii heterofone, asa cum transpare intr-o prima aproximatie in finalul apoteotic al cantatei„. In speta, este vorba de o reactie la organizarea de tip determinist a muzicii, asa cum aceasta decurge din logica seriala.

O alta partitura, prin care Stefan Niculescu se abate de la stilul sever al muzicii seriale, intitulata „Scene”, este compusa in anul 1965. In aceasta lucrare, compozitorul foloseste opt piese dintr-o lucrare scrisa cu trei ani in urma, intitulata „Cartea cu Apolodor” (muzica de scena, pe text de Gellu Naum, scrisa pentru Teatrul Tandarica din Bucuresti). Materialul muzical a stat si la baza operei pentru copii cu acelasi nume, scrisa in anul 1974. Aspectul „culorii muzica”, problematica de sorginte schonbergiana, apare in mod necesar in „Scene”, dupa ne marturiseste compozitorul: „de obicei timbrul muzical e gandit separat de restul parametrilor sunetului, de inaltime, de durata, de intensitate. Or mie, mi se parea ca asa cum putem imagina un interval intre sunete din punctul de vedere al inaltimii, tot asa cum putem sa gandim culoarea, sub forma unor eventuale intervale mai mult sau mai putin definite, dar totusi intervale, cu care sa construim muzica folosind intervale intonationale, intervale temporale, intervalele de intensitate. In felul acesta mi-am propus sa dezvolt ideea de interval timbral in „Scene” si bineinteles in piesele care au urmat. In alta ordine de idei, exista aici un flaut solo care a avut un rol important ulterior: a generat o muzica diatonica, la antipodul dodecafoniei, insa configurata ca in serialism„.

O alta etapa in devenirea limbajului componistic niculescian – postseriala – este cea relevabila „saturatiei cromatice”. Aceasta perioada este inaugurata odata cu lucrari precum: „Heteromorfie” (1967), „Formanti” (1968) si „Aphorismes d’Heraclite” pentru cor a cappella (1969). In aceste lucrari Stefan Niculescu se intereseaza de explorarea unui alt tip de aleatorism punand bazele unor noi arhitecturi formale: forma mobila. Aici am aratat cum forma de fuga sau forma de sonata sunt modalitati de organizare a structurii temporale, circumscrise unor categorii sintactice, respectiv polifonia si omofonia, tot asa cum heteromorfia si formantii constituie forme relevabile sintaxei heterofone prin intermediul careia Stefan Niculescu isi organizeaza discursul muzical. In aceast nou tip de forma, substratul aleatoric este controlat, lasand posibilitati de alegere in executia partiturii de catre interpret, dar in limite bine stabilite. Redam in continuare o descriere semnata de C.D.Georgescu in revista Muzica, din anul 1971, care pare sa surprinda foarte obiectiv creatiile niculesciene circumscrise acestei perioade de creatie: „Muzica lui Stefan Niculescu, cunoscuta pana in anul 1970, ne dezvaluie un temperament artistic de tip rationalist, lucid; de asemenea, o logica perfecta, o tendinta spre unitate, catre un echilibru de factura clasica ce refuza dezordinea, incontrolabilul; imaginatie luxurianta, rafinament neobisnuit al culorii, senzatia de forta pe care o degaja constructiile sale din impresia de ansamblu si nu din densitati de limbaj; acesta este preponderent contemplativ, linistit, pastrandu-se permanent in granitele frumosului efectiv; grotescul sau crisparea, coincidenta sau exagerarea de orice natura fiindu-i cu totul straine, densitatea maxima a muzicii sale se opune artificiilor, gasirilor izolate, efectelor cautate, arbitrariului„. Afinitatea la filonul traditiei, asa cum am remarcat-o inca din prima perioada de creatie, este un reper al continuitatii in creatia lui Stefan Niculescu. Melosul popular a constituit dintotdeauna o sursa de inspiratie pentru marii creatori.

Elementele folclorice se regasesc si in urmatoarea perioada de creatie, diametral opusa din punct de vedere al limbajului armonic. Aceasta etapa de creatie este pusa sub semnul diatonismului. Limbajul modal, compus din ingemanarea tonurilor si semitonurilor, moduri acustice uneori desprinse dintr-o viziune spectrala asupra materiei sonore, penetreaza incluziv structura temperata a scarilor utilizate, ajungand pana la microintervale. Este vorba despre „diatonismul microintervalic” despre care s-a vorbit, de pilda in lucrarea „Echos” (1977). Alaturi de aceasta partitura mai mentionam lucrarea „Ison II” (1976) si Simfonia a II-a „Opus Dacicum”(1978), opusuri care se inscriu in aceeasi directie, toate aceste lucrari facand obiectul analizelor noastre. Lucrarea „Ison II”, preia ideea de ison din muzica bizantina, pe care o integreaza in diferite ipostaze de organizare a discursului muzical ce iau nastere din combinatii sintactice (monodie acompaniata de heterofonie, polifonie si heterofonie, etc.). Aceasta partitura aduce o viziune noua asupra fenomenului de heterofonie, privit din unghiul rarefierii obiectelor sonore. Perioada de apogeu a creatiei lui Stefan Niculescu efectueaza o sinteza a celor doua directii anterior semnalate, respectiv ingemanarea limbajului cromatic cu cel diatonic. Lucrarile acestei perioade sunt circumscrise modurilor nonoctaviante care deschid noi orizonturi, catre viitor. In aceasta directie se inscriu ultimile simfonii ale lui Stefan Niculescu, respectiv Simfonia a IV-a „Deisis” (1995), simfonie care a cunoscut doua versiuni, una pentru 21 de solisti, cealalta pentru orchestra mare si respectiv Simfonia a V-a „Litanii la plinirea vremii” (1997). Aceste lucrari survin experientei spectrale adusa prin Simfonia a III-a „Cantos” (1984), pagina simfonica ampla, de factura concertanta, dedicata saxofonistului francez Daniel Kientzy si interpretata in prima auditie mondiala in cadrul Festivalului de la Metz din Franta, imediat dupa compunerea partiturii. De asemenea, mai putem mentiona si ampla lucrare vocal simfonica „Recviem Romanesc” (2003). Toate aceste creatii marcheaza o orientare a compozitorului mai explicita catre sfera sacrului, de care Stefan Niculescu s-a apropiat prin toate demersurile sale ideatice, compozitorul afirmand nu o data ca scopul ultim al muzicii este slujirea spiritualului si calauzirea catre acele dimensiuni ale transcendentului.

Nu exista comentarii

Comentariile sunt inchise.